Articole,  SPECIALITATE

VOCEA CA INDICATOR DE FORȚĂ ÎN CADRUL DISCURSULUI PUBLIC

5 mai 2023 /

În cadrul interacțiunii dintre oameni în general, dar mai ales în discursul public, 38% din ansamblul comunicării îi revine limbajului paraverbal, în transmiterea emoției, iar emoția constituie este unul dintre factorii care contribuie la persuadarea receptorului. Discursurile persuasive au ca scop influențarea celorlalți, prin a le întări sau schimba atitudini, valori, credințe. Vocea este poate cel mai important instrument de manifestare a puterii în lume (Neumann 2015), prin intermediul căruia se declară războaie, dar și alianțe. Indicatorii de putere și dominație se concretizează în vorbirea fluentă, capacitatea de a varia volumul, prozodia discursului sau abilitatea de a întrerupe partenerii într-o discuție. Tot vocea este cea care dă seama de nesiguranță și stres atunci când vorbitorul fie adoptă o vorbire precipitată, fie una ezitantă, cu pauze sau când tușește des pentru a-și reface glasul. Atunci când vorbim în public, miza unei prezentări este aceea de a înzestra cu sens cuvintele pe care le rostim, dar și aceea de a declanșa o schimbare în mintea ascultătorului, fie ea legată de curiozitate, înțelegere, entuziasm, implicare, dorință de acțiune. O prezentare pe viu implică o varietate de factori (cuvinte, tonalitate, pauze, gesturi, contact vizual), care contribuie la conturarea sensului în discurs și la trezirea emoției.

Comunicarea paraverbală sonoră privește, pe de o parte, calitatea vocii, conferită prin volumul, ritmul, înălțimea vocii și, pe de altă parte, prozodia vorbirii (care se compune din contur melodic, accent și pauze).

Calitatea vocii oferă indicii legate de emoția vorbitorului, identitatea lui (vârsta, sexul), atitudinea față de interlocutor, precum și tipul de trăire pe care dorește să o comunice (entuziasmul, tristețea, curiozitatea etc.). De o importanță majoră sunt, din perspectivă retorică, respirația, pronunția și modulația corecte, care contribuie la efectul prozodic al unui discurs de calitate.

Volumul este acea forță care face vocea puternică sau stinsă. Un volum ridicat arată siguranță, autoritate și capacitate de influență, spre deosebire de volumul slab care poate semnala timiditatea, nesiguranța, tristețea.

O voce puternică atrage atenția, însă dacă aceasta devine prea puternică, trădează aroganța, indiferența față de ceilalți, dorința de a deține controlul. În viața de zi cu zi furioșii manifestă tendința de a vorbi tare, fiindcă au o durere lăuntrică și simt că nu sunt ascultați, iar atunci recurg la strigăt pentru că numai așa se pot face auziți.

La polul opus, vocea stinsă, dincolo de impresia de slăbiciune pe care o poate lăsa, ar putea fi și o strategie de a te determina să ciulești urchile spre a-i reda vorbitorului controlul într-o anumită situație. Practica aceasta este întâlnită la lecții din grădiniță, unde învățătoarele recurg uneori la tonul șoptit pentru a-i face pe copii docili și receptivi. În anumite contexte, blândețea face casă bună cu volumul slab, cum este cazul mamei care își alină copilul sau a dialogului dintre îndrăgostiți. Dacă, însă, vocea stinsă este definitorie pentru vorbirea unei persoane, ea este un indicator al tristeții launtrice, iar aceasta îi poate influența pe cei din jur, mai ales dacă ne gândim la raportul dintre părinți și copii. Mama unei adolescente se plângea de timiditatea fiicei ei și de dificultatea acesteia de a lua decizii, chiar de a socializa. Mama însăși era o femeie introvertită, cu o voce slabă, la care se adăuga și tendința de a ține mereu mâinele împreunate, strânse, într-o încordare continuă. Recomandarea în această situație este aceea de a fi mai deschisă, volubilă și fermă în dialogul cu fiica, pentru a-i transmite forță și încredere.

Dacă ne referim la utilizarea volumului vocal în cadrul discursului, grija vorbitorului este aceea de a se face bine auzit pe tot parcursul cuvântării, ținând cont de mărimea sălii și de

numărul ascultătorilor. Variația volumului conferă dinamică spunerii, în timp ce excesul de volum poate afecta considerabil calitatea enunțării. Există situații de prezentare în care vorbitorul intră în scena aproape țipând. Aceast poate fi o strategie de a ne capta pentru a-l asculta cu atenție, dar în unele cazuri este felul tipic de a vorbi al comunicatorului. Numai că rezultatul poate fi uneori neplăcut, dacă volumul nu este marcat de variație, întrucât publicul poate ieși de acolo obosit, chiar stresat după o ora de discurs răstit.

Ritmul are de-a face cu rapiditatea vorbirii. Cercetările arată că vorbitul rapid, mai ales în discursuri, este asociat cu nervozitatea, emoția puternică, nesiguranța și tendința de a scăpa de o misiune împovărătoare. De asemenea, accelerarea ritmului vorbirii vine uneori și pe un fond competițional, în situația familiilor numeroase sau a unor grupuri unde concurezi cu mai mulți vorbitori în acelaș timp. Emiterea la foc automat a cuvintelor poate fi și dovada antrenamentului bine făcut sau a unei competențe lingvistice remarcabile, pe care o au de regulă cei antrenați în dezbaterile structurate de tip Karl Popper sau World School Style. Lentoarea vorbirii, adesea dublată de începerea propozițiilor cu „ăăă”, dovedește nesiguranță și incapacitatea de a transpune gândurile în cuvinte, chiar lipsa unei gândiri independente.

Un ritm moderat, însă, sugerează încredere, maturitate și degajare în vorbire. Moderația ritmului îi dă auditoriului posibilitatea de a digera informația și îi oferă certitudinea că spui lucruri serioase. Acolo unde vrei să creezi ușor dramatism, poți face o pauză mai lungă, iar atunci când povestești ceva amuzant, nu te sfii să accelerezi ușor ritmul. Pentru a dovedi forță și căldură în același timp, ritmul trebuie dublat de un volum corespunzător, de înălțime joasă, pauze și accent folosite abil și natural.

Înălțimea vocii se referă la cât de înaltă (subțire, pițigăiată) sau cât de coborâtă (gravă) este vocea celui care vorbește. Este cunoscut faptul că un politician e de dorit să aibă o voce coborâtă pentru a-și putea manifesta dominația. Atât în cazul bărbaților, cât și în cel al femeilor, vocea profundă și rezonantă constituie un element de atractivitate. O voce înaltă transmite nervozitate și nesiguranță, pe când una gravă scoate în evidență puterea de dominație. În cadrul discursului nu este suficient să ai o voce care să transmită forță, ci și căldură, rezultată din variația înălțimii vocale. Fără căldură în voce, discursul poate avea o notă tehnică sau academică, făcând imposibil actul de a ajunge la inima ascultătorului.

Trecând în sfera nivelului prozodic al discursului, vom observa că acesta reliefează expresivitatea sonoră și nota de varietate a enunțării, care contribuie la interpretarea sensului global al discursului. Orice text utilizează, într-o măsură mai mică sau mai mare, prozodia, în funcție de efectul pe care emițătorul urmăreşte să îl declanșeze. Spre exemplu, unele cuvântări monotone, în care lectura sau vorbirea lineară, fără inflexiuni este dublată de înșiruirea multori termeni de specialitate, pune adesea la încercare răbdarea auditoriului. O rostire marcată prin contur melodic, accent și pauze coresunzătoare declanșează deschiderea publicului în a primi și asimila informații noi.

Conturul melodic este împărțit în două tipuri: contur melodic ascendent, care se termină cu o urcare a tonalității, regăsibilă mai ales în formele de interogație și contur melodic descendent, care marchează o coborâre la finalul propozițiilor enunțiative sau exclamative. Totodată, urcarea tonului la finalul cuvintelor sau propozițiilor este și o dovadă a neîncrederii în sine. Dacă însă o persoană ajunge să fie mieroasă, ori siropoasă în voce, cel mai probabil conturul melodic al cuvintelor este foarte ascendent. În asemenea situații se vor identifica adesea cuvinte lingușitoare, care dovedesc prezența unui caracter duplicitar. Un contur melodic descendent, însă, denotă seriozitate, putere și face vocea dulce, plăcută.

Accentul se caracterizează printr-o proeminență sonoră marcată de o durată mai lungă și o intensitate forte a pronunțării. Succesiunea de silabe accentuate creează un ritm prozodic identificabil printr-o anumită distanță temporală dintre două silabe rostite proeminent. Prin accentuare, o anumită parte din cuvânt sau cuvântul întreg este rostit mai apăsat pentru a conferi emfază și a transmite că acolo merită acordată mai multă atenție. Ne este cunoscută și sintagma vorbire cu accent, care face referire la vorbirea regională, adesea recunoscută ca formă identitară sau de apartenență la o anumită zonă. Deși cu toții tindem să ne însușim o limbă standard, neimpregnată de regionalisme, totuși așa-zisa vorbire cu accent poate fi interpretată ca un semn de autenticitate. Debarasarea de regionalismele și fonetismele din vorbire poate fi un proces de durată și chiar poate necesita ajutorul unui specialist. Vorbirea naturală este, însă, de preferat, fără a adopta forțat o vorbire academică, ce poate crea impresia de artificial. Alteori vorbirea regională este folosită intenționat, după cum se observă în reclamele care urmăresc asocierea produsului cu o anumită zonă.

Pauzele constituie modalități de a evidenția importanța unei idei în discurs. Ele favorizează meditația, lăsându-i ascultătorului timp să reflecteze asupra celor enunțate de către vorbitor. Persoanele care fac pauze prea dese și sacadează enunțurile, mai ales pe cele scurte, tind să fie pedante, rigide. Folosind un ritm de vorbire moderat și pauze la momentul oportun, vei transmite faptul că stăpânești situația. Există și situații în care apar pauze forțate sau întreruperi din partea ascultătorilor care doresc o lămurire. Chiar dacă nu te așteptai la o întrerupere, recomandarea este să îți păstrezi calmul pentru a dovedi că nu îți este teamă de provocări. Un avantaj al acestor întreruperi este faptul că în acele momente vorbitorul are ocazia să respire și să își adune gândurile.

Să luăm un exemplu, dintr-un discurs al actriței Oana Pellea, în care elementele paraverbale, întrebuințate cu abilitate, proiectează forță și contribuie la întregirea mesajului. Pentru a le marca voi folosi următoarele semne grafice:

  • ↑ contur melodic ascendent
  • ↓ contur melodic descendent
  • + pauza de o secundă
  • : alungirea unor sunete
  • <L> ritm lent al vorbirii
  • <R> ritm rapid al vorbirii
  • <Î> înălțime ridicată a vorbirii
  • <J> înălțime joasă a vorbirii
  • <F> volum forte al vocii
  • <S> volum slab al vocii

succesiunea de majuscule marchează accentul (ca în EMOția)

  • <J L EMOția nu ține cont nici de educație↓ ++ nici de traDIție↓++ nici de nimic↓. Ține cont de VIU+++ de VIU↓++ de ce vă dăRUIește omul din fața dumneavoastră↓ J L>.
  • <F Acuma++ ca să fii empatic cu cineva++ în primul rând TREbuie să te cam cunoști pe tine↓ F>.

  • <R J Am avut o experiență EXCepțională într-un muzeu++ nu mai știu unde+++. Am intrat într-o cutie++ Leonardo da Vinci a conceput-o++ și au reprodus-o ei++. E o cutie cu foarte+ foarte multe laturi++ cu oglinzi R J>.

  • <J L Și intri acolo++ se închide ușa↓++ și în mod automat se întâmplă cu tine ceva inCREDIbil↑. Ești peste tot ↓++ nu te recunoști++ pentru că+ pentru prima dată în viață↓+ îți vezi ceafa sau îți vezi UREchea de aici++ sunt alte proporții↓ și ai senZAția automat că mai EȘTI cu cineva acolo↓. E puțin scary++ e EXCEpțional++ și am plecat de acolo++ realizând ce ORIbil ar fi ca să fim toți la fel↑. Cât de înGRozitor ar fi ca eu să văd în toată sala numai Oana Pellea↓ J L>.

Se remarcă în acest fragment de discurs nota distinctivă a vocii cunoscutei actrițe de teatru, și anume înălțimea joasă a vorbirii și calmul specific acesteia, regăsibil în pauzele cu rol de emfază. Fiind o bună cunoscătoare a tehnicilor paraverbale, actrița utilizează în alternananță ritmul lent cu cel rapid din vorbire, precum și preponderența conturului melodic descendent, care ajută la menținerea atenției celor din sală. Felul în care Oana Pellea abordează tema emoției favorizează totodată declanșarea unor stări de emoție în sală, vizibile pe chipurile ascultătorilor, ca urmare a întrebuințării cu abilitate și naturalețe a paraverbalului, dublat de gestică și mișcări relevante pentru mesajul transmis.

Prin urmare, varietatea formelor paraverbale utilizate în discursul public se înscriu în sfera tehnicilor de creare a legăturii cu receptorul, contribuind la declașarea emoției acestuia. Utilizarea paraverbalului de tip sonor, regăsibil la nivelul calității vocii și al prozodiei, scoate în evidență nota identitară a vorbitorului, dar și abilitatea acestuia de a ajunge la receptor prin forme de comunicare aflate în proximitatea celei verbale.

Referinţe bibliografice:

Carnegie 2018: Dale Carnegie, Cum să vorbim în public, traducere de Irina-Margareta Nistor, Editura Curtea Veche, București.

Charaudeau/Maingueneau 2002: Patrick Charaudeau/Dominique Maingueneau, Dictionnaire d’analyse du discours, Paris, Seuil.

Larson 2003 [2001]: Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, traducere de Odette Arhip, Iaşi, Editura Polirom.

Neffinger&Kohut 2017: John Neffinger&Matthew Kohut, Cum să fii convingător. Calitățile ascunse care te fac influent, traducere de Radu Filip, București, Editura Introspectiv.

Neumann 2015: Reiner Neumann, Puterea puterii, traducere de Mihai Moroiu, Baroque Books&Arts, București.

Robu 2015: Adriana Maria Robu, Discursul publicitar din perspectivă pragmalingvistică, prefață de Rodica Zafiu, Iași, Editura Universității„Alexandru Ioan Cuza”.

Articol publicat în vol. „Comunication, Context, Interdisciplinarity. Paths of communication in postmodernity, editori Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Dumitru Buda, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2020, p. 164-169

Reproducerea integrală sau parţială a textului cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.