CARACTERISTICILE COMUNICĂRII DIDACTICE SUB INFLUENȚA MEDIULUI ON-LINE

Dinamica lumii actuale, caracterizată de imprevizibilitatea evenimentelor care apar în diferite sfere ale existenței noastre, a condus la schimbarea bruscă a modalităilor de comunicare interumană și implicit la mutarea în mediul on-line a celor mai multe activități didactice. Această trecere forțată spre mediul virtual a impus adaptarea rapidă a profesorului și elevului la noile modalități de comunicare, ce stirbesc, în mod cert, din esența actului didactic. Dincolo de neajunsurile de natură tehnică, întâmpinate mai ales în perioada de început a transferului în spațiul virtual, întervin aspecte de comunicare deficitară, care afectează sub diferite forme modul de relaționare dintre profesor și elev. Comunicarea, în complexitatea ei, se produce in praesentia, deci numai atunci când auzim, simțim prezența interlocutorului nostru și mai ales când îi observăm reacția, mimica, gestica, privirea. Atât comunicarea verbală, cât și cea nonverbală sunt componente ale limbajului uman, care devin instrumente de relaționare în interacțiunea dintre indivizi. Mai mult, incertitudinea cu privire la evoluția evenimentelor, dar și lipsa socializării din această perioadă, contribuie la accentuarea temerilor cu care se confruntă mai ales elevul, iar profesorul este astfel nevoit să recurgă la strategii și forme de conectare adaptate la noua situație în abordarea discipolilor săi. În calitate de profosor de limba și literatura română, dar și ca diriginte, propun aici câteva strategii de comunicare eficientă care pot fi adoptate de către cadrul didactic înspre reușita interacțiunii cu elevii.

Pentru a se realiza conectarea și relaționarea cu ceilalți, cunoașterea tipurilor umane și a aspectelor care stau în spatele unor reacții ale oamenilor devine o necesitate în activitatea noastră. Doctorul Taibi Kahler propune modelul procesului de comunicare (PCM), discutat de Gérard Collignon în lucrarea The Art of Adaptive Communication (2017). Bazată pe cercetari psihologice, teoria în discuție scoate în evidență șase tipuri umane sau de personalități, pe baza informațiilor legate de: sursa de motivare a individului, modul preferat de comunicare, felul în care gestionează stresul, percepția omului. Astfel, tipurile de personalități sunt: armoniosul, gânditorul, rebelul, stăruitorul, imaginativul, promotorul. Observația autorului este aceea că orice om urmărește în mod sistematic să își satisfacă nevoile psihologice. Dacă o persoană nu obține o satisfacție pozitivă a acelei nevoi, ea va căuta să o satisfacă printr-un comportament dăunător, fără a fi conștient de acesta. Spre exemplu, o reacție de acest tip observăm la elevii care refuză să intre la orele on-line sau care preferă ascunderea în spatele ecranului, astfel încât profesorul este nevoit adesea să i se adreseze unui receptor tăcut și invizibil. În fond, satisfacerea pozitivă a nevoilor psihologice constituie motivarea primară a individului, din care decurg toate procesele ulterioare, mai ales cele de comunicare. Totodată, autorul identifică trei grade de suferință în comunicare: (1) un prim grad se datorează faptului că ceilalți comunică fără a utiliza canalul nostru preferat de comunicare, (2) al doilea grad privește mecanismele de eșec (determinând manifestări rebele, super adaptative, iar (3) al treilea grad al suferinței (cu o pondere mai mică) se manifestă prin criză profundă, depresie, disperare. Teoria aceasta postulează ideea necesității de a ne adapta situațiilor de comunicare prin conștientizarea și înțelegerea proceselor comunicative. Nu de puține ori profesorul-diriginte, în colaborare cu părinții, trebuie să gestioneze comportamente rebele ale elevilor, în spatele cărora stau o serie de factori subiectivi care duc la manifestări ce devin forme de defulare a unei suferințe emoționale, cauzate de această rupere de cadrul firesc al comunicării și interacțiunii dintre oameni.

Comportamentul uman este ghidat de raportul dintre rațiune și emoție. Daniel Goleman face distincție între mintea emoțională și mintea rațională (Goleman 2017). De obicei cele două se află în echilibru pentru că mintea emoțională alimentează și informează mintea rațională, iar mintea rațională rafinează emoțiile și adesea se opune lor. Totuși, cu cât un sentiment este mai intens, cum ar fi frustrarea, neadecvarea la un anumit mediu, cu atât capătă teren mintea emoțională, iar cea rațională devine ineficientă. În cazul revoltaților sau a celor care au tendința de a se lamneta, dominanta o reprezintă mintea emoțională, pe când în cazul gânditorilor, rațiunea deține controlul. Dată fiind această perioadă delicată mai ales pentru elevi, mintea emoțională capată tot mai mult teren, iar efectele se concretizează în dificultatea cooperării cu cei afectați de aceste schimbări.

În orice situație de comunicare, atitudinea reprezintă aspectul definitoriu care conturează tipul de relaționare dintre indivizi. Atitudinea este rezultatul unei triade compuse din gândire, trăire și acțiune. Prin raportare la aceste trei componente ale atitudinii, putem vorbi despre trei tipuri de comunicare, regăsibile atât în comunicarea cotidiană, cât și în cea dintre profesor și elev. Gândirea dă seama de comunicarea intelectuală, trăirea de comunicarea emoțională, regăsibilă mai ales la nivelul empatiei, iar dimensiunea acțională a atitudinii vizează comunicarea nonverbală. Ceea ce transmitem, dincolo de cuvintele propriu-zise, exprimă modul nostru de a gândi, pregătirea noastră într-un subiect anume, felul cum ne raportăm la tot cee ace ne înconjoară. Totodată, vorbirea noastră este impregnată de componenta afectivă, care se desprinde mai ales din modul cum spunem lucrurile, din tonalitate, din ritmul vorbirii, din pauze și din accentul pe care îl punem asupra unor cuvinte. Mai mult, gândurile și sentimentele noastre se exprimă în cea mai mare măsură prin nonverbal, adică prin ceea ce se vede. Nu întâmplător, în transmiterea emoției, un procent de 55% din ansamblul comunicării este deținut de nonverbal. Or comunicarea este asftel afectată profund atunci când nu mai avem acces la nonverbalul care facilitează interacțiunea reală, așa cum se întâmplă în activitatea on-line.

Comunicarea intelectuală, în contextul relaționării dintre elev și profesor, se referă la transferul cunoștințelor și schimbul de idei care are loc între cei doi poli ai comunicării. Interesul profesorului este acela ca transmiterea informației către elev să fie coerentă, clară, iar conținuturile conforme cu programa școlară și cu nivelul de înțelegere al elevilor. Se întâmplă adesea ca profesorul să se concentreze pe informația în sine, pe volumul și calitatea acesteia, presat fiind de o planificare sau de apropierea examenelor. În perioada actuală, în care activitatea didactică este mutată în bună măsură în mediul on-line, se ajunge la situații în care profesorul nu mai poate preda același volum de materie, întrucât apar diferite bariere în comunicare, cauzate de conexiunea la internet sau de lipsa materialelor în format electronic. Acestea duc la prezentarea și receptatea truchiată a unor conținuturi, determinând rămâneri în urmă sau abordarea insuficientă a anumitor părți din materie. Pe lângă acestea, se remarcă uneori comunicarea unidirecționată, dinspre profesor spre elev sau comunicarea lacunară cauzată de împosibilitatea de a auzi, a vedea și deci de a recepta informația în mod corespunzător.

Comunicarea afectivă vizează conexiunea dintre oameni, felul în care aceștia empatizează și modul cum se simt în momentul când le vorbește cineva. În comunicarea cu elevul, profesorul își va manifesta deschiderea de a-l înțelege în complexitatea sa, mai ales pe fondul „izolării” elevului în cadrul școlii on-line. Empatia joacă un rol extrem de important în interacțiunea dintre oameni, iar atunci când profesorul își înțelege elevul și este capabil să vadă lucrurile și din perspectiva acestuia, va putea preveni anumite devieri de comportament, cum ar fi refuzul de a răspunde la ore, ascunderea în spatele camerei video închise etc. Orice formă de reducere a elevului la calitatea lui de receptor care „trebuie” să se conformeze rigoriilor, fără a-i înțelege emoțiile acestuia, poate conduce fie la diminuarea importanței lui în actul de comunicare on-line, fie la o proiecție idealistă a rolului său, care ulterior poate determina atitudinea de reticență a elevului atunci când se vede în imposibilitatea de a atinge acel ideal. Empatizând cu elevul, profesorul va putea stabili o legătură cu acesta care să-i faciliteze crearea unui sentiment de confort în actul de învățare on-line, dar și asimilarea noțunilor predate.

Prin comunicarea nonverbală se transmit cele mai multe informații despre cel din fața noastră cum ar fi: siguranța de sine, fermitatea sau ezitarea, raportul de forțe superioritate – inferioritate dintre interlocutori etc. Sunt suficiente câteva secunde de interacțiune vizuală pentru a ne face o impresie despre celălalt. Expresia feței sau mimica este rezultatul contractării celor peste treizeci de muschi ai feței, iar emoțiile pe care le trasmitem prin intermediul feței au caracter universal. Interpertarea lor nu depinde de spațiu, vârstă sau context cultural și ca atare ele pot fi cu ușurință înțelese de copii sau de oameni izolați, din triburi, care nu au intrat niciodată în contact cu alte culturi. Cercetătorii au indentificat de la trei (Neffinger&Kohut 217) până la zece categorii de clase generale de expresii ale feței – dezgust, fericire, interes, tristețe, uimire, dispreț, surpriză, furie, hotărâre și frică (Larson 2003) – reprezentând rezultatul expersivității conferite în special prin dinamica buzelor, ochilor, sprâncenelor. În viața de zi cu zi ne manifestăm printr-o varietate de expresii ale feței, prin intermediul cărora arătam ceea ce simțim și chiar îi influențăm, prin oglindire, pe cei din jurul nostru. Fața, alături de celelalte forme de exprimare prin limbajul trupului, oferă informații prețioase pentru interpretarea sensului transmis de cuvinte.

De o importanță majoră în manifestarea expresivității este zâmbetul. Peter Colett, consideră că „zâmbetele autentice sunt ca niște magneți – acționează de la distanță, restructurând sentimentele oamenilor și concentrându-le pe toate în aceeași direcție. De aceea sunt atât de eficiente ca arme defensive în politică” (Colett 2008: 117). În general, oamenii care zâmbesc primesc un răspuns pozitiv din partea celorlalți. Profesorii zâmbitori se află în topul preferințelor celor pe care îi întâlnesc în activitatea lor. Cei care zâmbesc lasă o impresie bună, inspiră încredere, iar zâmbetul este contagios. Un zâmbet autentic este marcat prin ridicarea colțurilor gurii, de o ușoară micșorare a ochilor și de impresia de sclipire din ochi. Pentru ca un zâmbet să fie autentic, natural, acesta va trebui să izvorască dintr-o emoție. În contextual actual, în care, suntem nevoiți să purtăm mască atunci când suntem la orele față în față, zâmbetul nu mai este vizibil decât la nivelul ochilor sau este sesizabil din vocea celui care vorbește.

Privirea este un alt indicator de forță care oferă informații în legătură cu atenția, interesul și intensitatea emoției trăite de emițător. Oamenii capabili să mențină mult timp contactul vizual cu ceilalți sunt considerați siguri pe ei, dominatori. Când se evită privirea¹ cuiva, fie acea persoană are ceva de ascuns, fie nivelul său de încredere este scăzut. Uneori lipsa contactului vizual poate însemna și disprețul față de o anumită persoană. În cazul dialogului dintre profesor și elev, privirea profesorului îi poate oferi acestuia încredere, certitudinea că va putea depăși momentele delicate cu ajutorul lui. În schimb, atenția acordată de către profesor privirii elevului poate oferi informații importante cu referire la relația dintre cele spuse în cuvinte și cele manifestate la nivel nonverbal. Este de ajuns uneori o coborâre a privirii pentru a înțelege că undeva există o problemă. Totodată manifestările nonverbale pot evidenția semene ale unei depresii, furia, anxietatea sau frustrarea celui din fața noastră.

Unul dintre rolurile extrem de importante pe care le îndeplinește profesorul în relația cu elevul este acela de a-i întări imaginea pozitivă de sine, mai ales în acestă perioadă dificilă. Ervin Goffman, în cadrul antropologiei, enunță teoria conversației bazată pe roluri, autorul considerând că cea mai nesemnificativă interacțiune verbală este o luptă simbolică. Lumea, după Goffman, este un teatru în care interlocutorii interpretează un rol, oferindu-le celorlalți o imagine personală (face) pozitivă despre ei înșiși (Goffman 2003). Din acest punct de vedere, relațiile dintre indivizi sunt considerate niște ritualuri care au ca scop confirmarea continuă a imaginii personale pe care individul și-o construiește. Pentru a-i întări imaginea de sine pozitivă elevului, profesorul poate recurge la o serie de strategii de comunicare.

1. Manifestarea disponibilității

Această strategie trebuie înțeleasă în două sensuri: mai întâi ca disponibilitate de a-i acorda timp și răbdare elevului, apoi ca deschidere în comunicarea cu acesta. Deschiderea înseamnă înțelegerea emoțiilor elevului, dar și adaptarea la capacitatea de înțelegere a acestuia.

2. Puterea întrebărilor

Dialogul dintre elev și profesor se bazează în mare măsură pe întrebările adresate de cadrul didactic acestuia. Întrebările ajută la cunoașterea de către profesor a problemelor cu care se confruntă elevul. Acestea presupun aflarea atât a problemelor care privesc înțelegerea noțiunilor predate, cât și a celor de natură psihologică și chiar socială, care pot influența starea de spirit a elevului. Întrebarea deschide porți către inima omului, iar ascultarea le menține deschise.

1. Ascultarea activă

Procesul de comunicarea dintre elev și profesor este eficient atunci când se dovedește a fi benefic pentru părțile implicate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, ascultarea activă este esențială în interacțiunea dintre ei. Profesorul are datoria de a-l asculte pe elev fără să-l întrerupă. Dacă este întrerupt, este posibil ca elevul să nu-și poată duce idea până la capăt. În cele mai multe cazuri, elevii se opresc din relatare după 60 de secunde, iar momentele sale de pauză vor fi compensate cu întrebări din partea profesorului. Empatia sau subiectivitatea perspectivei inversate devine utilă în înțelegerea și anticiparea unor aspect care conduc la reușita comunicării.

2. Relaționarea cu generozitate

Această strategie are în vedere dozarea cantității de informație furnizate elevului, folosirea unui limbaj accesibil lui și punerea la dispoziție a unor informații necesare acestuia pentru înțelegerea noțiunilor discutate. Relaționarea cu generozitate mai vizează și faptul de a-i da elevului certitudinea că este ascultat și apreciat. Dovezile acestei forme de înțelegere sunt solicitarea unor clarificări din partea profesorului, dar și reformularea sau reproducerea de către profesor a cuvintelor utilizate de elev, fapt care arată implicit empatia dintre cei doi.

3. Caracterul plăcut

Forma cea mai evidentă prin care profesorul își poate manifesta caracterul plăcut este atitudinea calmă. Prin aceasta este facilitat procesul de obținere a încrederii elevului față de profesor, ajutând totodată la prevenirea unor stări de încordare, care ar putea cauza repulsia elevului față de o anuită materie. În plus, evitarea atitudinii critice a profesorului devine productivă și benefică relaționării dintre profesor și elev.

4. Capacitatea de adaptare

Adecvarea profesorului la situația, trăsăturile de personalitate și specificul vârstei elevilor, precum și alegerea optimă a metodelor de lucru la clasă reprezintă forme de adaptare la situația dată. Este important ca profesorul și în special dirigintele să dea dovadă de ascultare activă și empatică și să le ofere suport emoțional elevilor, mai ales celor sensibili, încurajându-i și găsind împreună cu părinții, soluții la problemele pe care le întâmpină.

Putem concluziona că atitudinea realistă, dar în același timp pozitivă, față de ceilalți, dar și empatia dintre elev și profesor sunt factori care facilitează relaționarea dintre cei doi poli ai comunicării. Totodată, adaptarea la noile exigențe ale lumii actuale și la contextul pandemic solicită un efort suplimentar atât din partea elevului, cât și a cadrului didactic, acesta din urmă fiind interest de reușita comunicării cu elevul pentru ca împreună să depășească perioadele dificile pe care le traversează.

(Articol publicat în Anuarul Colegiului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași 2015-2020 – Ediție Jubiliară, 165 ani de existență, Editura Sapienția, Iași 2021, p. 217-224)